Mănăstirea Habra

Despre mănăstirea care ar fi fost cufundată în pământ, se știu următoarele date istorice: la anul 1600, episcopul Efrem de Habru (adică de Habra) apare menționat în actele vremii ca poziționându-se de partea voievodului Mihai unificatorul. Mănăstirea Habra era situată ”pe colina Habrul, de la marginea Țării Chioarului, de deasupra Băii Mari, de lângă colinele Călugărești și Galilei”, fiind atestată din „vechime”.

Tot atunci, episcopul Serghie al Maramureșului certifica că aceasta a fost înzestrată în vechime de marii voievozi maramureșeni, Balc și Drag, nepoții descălecătorului Dragoș Vodă, precum legendara mănăstire „Sfântul Arhanghel Mihail de la Peri”, dovedindu-i, astfel, marea însemnătate.

Câțiva ani mai târziu, într-un memoriu din anul 1614 adresat autorităților austriece, preoțimea și nobilimea românească din ținutul Băii Mari, Chioarului și Sătmarului se plâng că mănăstirea „s-a pustiit de tot, așa că de opt ani n-o mai locuiește nimeni”, petiționarii cerând să li se restituie pământul mănăstirii, „acel loc pentru rugă sfântă”. Aceasta este istoria.

Apoi, a apărut legenda, conform căreia Dumnezeu a ascuns biserica în pământ, deoarece mănăstirea nu ar fi fost demolată ci ar fi fost înghițită de o mlaștină, astfel că, în fiecare an, la miezul nopții de Înviere, pe acel loc ar arde flăcări și s-ar auzi bătaia clopotelor din adâncuri…

După patru sute de ani în care mănăstirea a rămas doar în sufletul credincioșilor, care nu puteau accepta distrugerea acesteia, în anul 1996 aceasta a fost reînființată, acum ca așezământ de maici, azi clădirile albe ale complexului monastic fiind vizibile de la mare distanță și depunând mărturie despre puterea regeneratoare a credinței.