Pintea Viteazu - personaj de legendă

25 februarie 1670, Măgoaja (Budești)- 14 august 1703, Baia Mare.

Acesta apare într-un act din 1694, emis de oraşul Baia Sprie care  îl prezintă pe Pintea ca pe un haiduc care bântuia prin împrejurimile aşezării.

Apoi încep marile lovituri: într-o scrisoare datată la Turda la 16 septembrie 1695 a cancela­rului Nicolae Bethlen adresată judelui oraşului Baia Mare, aflăm că mai mulţi negustori greci însoţiţi de soldaţi ardeleni au fost a­ta­caţi şi jefuiţi în Munţii Maramureşului de circa 35 de hoţi, dintre care 5 au căzut în luptă, alţii fiind doar răniţi. Bethlen ordonă judelui să-l informeze dacă spiţerii din Baia Mare au vindecat vreun haiduc din cei răniţi şi să cerceteze din ce localitate sunt. Este vorba despre oamenii lui Pintea, în primul atac major pe care-l menţionează actele vremii.

Pe 14 august 1697 aflăm că haiducii acestuia au fost sprijiniţi de locuitorii satelor Crăceşti (azi Mara) şi Hoteni, în timp ce se retrăgeau spre Lăpuş.

În şedinţa comitatensă ţinută la Sighet pe 6 mai 1698, comitele Cămării- Frater Georg şi pretorul Kaszon Istvan se plâng, declinându-şi orice răspundere, pentru distrugerile provocate de haiduci, cerând să se ia măsuri în vederea nimicirii acestora.

În iunie 1698 negustorii Ambrus şi Stephan Koszegyi sunt opriţi şi jefuiţi lângă Baia Mare, bunurile lor fiind date de Pintea săracilor (singura menţiune de acest fel prinsă în documente).

Judele Băii Sprii scrie la 21 iulie 1698 omologului său din Baia Mare : ”Acum a sosit cu multă grabă din Maramureş scrisoarea pretorului Jura Jonas care ne înştiinţează că tâlharii au atacat castelul Rona de la marginea Poloniei (azi Kosyv, Ucraina, n.red.), unde au decapitat 250 de oameni şi au încărcat bunuri şi comori, povară a 150 de cai, ajungând la poalele munţilor maramureşeni, peste care au şi trecut şi acum sunt în munţii Budeştiului”.

10 iulie 1699, în hotarul satului Hordou (azi Coşbuc, n.red.), pe drumul dintre Sighet şi Bistriţa, un grup de negustori greci de-a lui Constantin Brâncoveanu, sunt atacaţi şi jefuiţi de ceata lui Pintea aliată cu o ceată de tâlhari maghiari. 130 oameni morți, 80 mii florini aproape cât impozit Ardeal. Pândit la Sighet, vrut acolo jaf în urma incendierii orașului dar ploaie mare blocat. armele-săbii, puşti, pistoale, piei de jder, argintărie, postavuri, ceasuri de argint, haine cu fireturi de aur, bani etc.

Datorită scandalului internaţional autorităţile transilvănene, prin comandantul general Rabu­tin, guber­na­torul Gheorghe Bánffi şi tezaurarul Ştefan Apor iau măsuri drastice. La începutul anului 1700 sunt prinşi opt haiduci, care după anchete şi torturi sunt executaţi. Au loc anchete şi procese la Satu Mare şi Baia Mare, între februarie 1700 şi iulie 1701, la care sunt audiaţi (de bună voie şi sub tortură) 95 de martori. 

În timpul anchetei  ies iveală informaţii importante : tăinuitorii bunurilor jefuite au fost per­soane de toate neamurile şi de toate ocupaţiile: români, unguri, evrei, slujitori ai bisericii, juzi ai satelor, ţărani, orăşeni etc. O parte din lucrurile de preţ au fost date ca şi daruri comandantului Löwenburg, altor slujbaşi, ca şi unor militari germani pentru servicii şi bunăvoinţe faţă de tâlhari.

Însuşi Pin­tea şi o parte a corifeilor săi au fost înrolaţi, în mai multe ierni (sub nume false)  în sânul unităţilor militare şi de haiduci impe­riali din Partium.

Ulterior atacului, la 15 august 1699, curuţii lui Pintea intră în grădina lui Kerekes Ferencz din Baia Mare, înspăimântînd oraşul.

Însă, laţul se strângea...Căpitanul cetăţii Satu Mare, colonelul Friedrich von Löwenburg, se ocupă personal cu prinderea şi persecutarea haiducilor. La 2 ianuarie 1700 Pintea este prins şi închis de Löwenburg în cetatea Satu Mare, unde se afla încă în februarie, când este eliberat  sub jurământ şi chezăşie pentru aducerea bunu­ri­lor jefuite de la negustorii greci. 

 Acesta însă, în loc să-şi ţină jurământul, atacă în aceeaşi lună, împreună cu 50 de haiduci, convoiul a doi negustori sătmăreni (lângă Cicârlău), luându-le lucrurile pe care le duc la Crăceşti. 

Apoi, autorităţile încheie o nouă înţelegere cu el, oferindu-i o sumă regulată de bani pentru a fi lăsaţi în pace. Astfel, la 25 septembrie a aceluiaşi an, Consiliul oraşului Baia Mare trimite doi emisari la Şurdeşti să se întâlnească cu el pentru a stabili de comun acord plata "tributului”.

Nerespectând nici această înţele­gere, anul următor acesta ajunge să fie proscris. 

Pe 23 aprilie 1701, împăratul Leopold I pune pe capul său, viu sau mort, o recompensă de 500 taleri.

Pe 15  mai 1701, oamenii lui Pintea îl ucid pe vicarul episcopal Isaia de la mănăstirea Bixad. Acesta din urmă era călugăr grec şi fost stareţ al Mănăstirii Sfântul Apostol Pavel de pe Muntele Athos, convertit la catolicism şi însărcinat cu câştigarea la Unire a românilor din părţile Bihorului, Sătmarului şi Maramureşului. Deşi unii istorici ai bisericii au atribuit lui Pintea statutul de apărător al ortodoxiei, acest lucru pare greu de crezut, atâta timp cât haiducul a ucis şi jefuit la viaţa sa destui ortodocşi, şi cât timp mobilul uciderii lui Isaia pare să fi fost pur şi simplu prădarea mănăstirii (pe care o incendiază, furând de acolo printre altele, şase pistoale). 

 La 27 iunie a aceluiaşi an, Comitatul Maramureş anunţă Guberniul că s-au cheltuit deja mii de florini pentru prinderea lui Pintea, fără nici un folos, că negustorii greci nu vor mai fi despăgubiţi de comitat pentru jafurile efectuate de haiduc şi că fiecare sat maramureşean va lua măsuri pentru prinderea lui Pintea, în caz contrar amenda fiind de 500 de florini.

Procesul verbal din 14 august 1703, Baia Mare, referitor la moartea lui Pintea: „Căpitanul de curuţi din Sighet Majos Janos, prin două scrisori trimise conducerii acestui oraş (Baia Mare) cerea sub aspre sancţiuni: nimicirea bunurilor-împuşcarea femeilor şi copiilor şi tragerea în ţeapă a conducătorilor oraşului, în primul rând să se supună, în al doilea rând să-i trimită 3 sau 4 tone de pulbere, 100 de taleri, cartuşe cât mai multe, postav, alimente şi altele. Oraşul n-a suferit nici o pagubă, pentru că Majos Janos cu oastea sa a luat altă direcţie. Dar alţi curuţi, locotenenţii Bekessy Andrei., Lanţoş Janos, Balica Urszuly cu două companii şi acel vestit tâlhar Domnişorul Pintye de Hollomezo (Măgoaja, n. red.) care făcuse dovadă prin alţii a calităţii sale de partizan a lui Fr. Rakoczy, oprindu-se la Poarta Maghiară a oraşului (lângă Turnul Măcelarilor de azi, n.red.), au pretins stăruitor conducerii oraşului să se supună Principelui. Fiind seară, ambele părţi au predat ostateci, şi luarea hotărârii a fost amânată pentru dimineaţă, când părţile au căzut de acord în sensul cererii formulate de curuţi, cu menţiunea să se trimită o delegaţie la Fr. Rakoczy pentru a-i face cunoscută hotărârea luată.

Curuţilor li s-au trimis din oraş 7 căruţe de pâine, carne şi butoiaşe de vin. Fără să se cunoască motivele, curuţii au aruncat pâinea şi carnea, au spart butoiaşele cu vin şi s-au îndreptat furioşi spre partea exterioară a cetăţii pe care au dărâmat-o. Între aceşti curuţi primul a fost sus-numitul Pintea. El însuşi a lovit poarta, împotriva protestelor repetate ale curuţilor din oraş, ce au fost daţi ca ostateci. În toiul acestui atac dat de Pintea, căci tovarăşii săi au rămas în urmă, curuţii ostateci au îndemnat pe orăşeni să răspundă împuşcăturilor repetate din afară. Orăşenii au luat armele şi au tras. În timpul luptei, Pintea a fost lovit şi a căzut înaintea acelei porţi. Corpul său, ca cel al unui hoţ, a fost îngropat fără ceremonie, lângă gardul din interiorul cetăţii”. (Direcţia Judeţeană Maramureş a Arhivelor Naţionale, Fond primăria Baia Mare, Protocollum V ab anno 1701 uscue 1715 inclusiva, anno 1703, p 20-21).

Conform altor date, Pintea a fost doar rănit la 14 august, fiind apoi împuşcat pe data de 22 a lunii, la ordinul sau chiar de către consilierul Istvan Decsy, şi că motivul atacului ar fi fost faptul că mâncarea şi vinul date de băimăreni ar fi fost otrăvite. 

Pintea ar fi posedat şi magica iarbă a fiarelor (care deschide orice lacăt din lume) şi care ar fi fost obţinută prin închiderea sub lacăt a puilor de arici, împingând-o astfel pe mama lor să caute, să aducă la cuşcă şi să folosească iarba, care îi era apoi luată din gură şi încrustată într-o tăietură practicată în propria palmă dreaptă.

Revenind la comoara lui Pintea, alcătuită din blide, berbinţe sau butoaie cu galbeni, aceasta ar fi fost ascunsă într-o peşteră din locul La Scaune, din Gutâi. Haiducii ar fi săpat grota în versantul abrupt, apoi au astupat locul cu lespezi şi bolovani, dând foc pădurii de brad la final, ca să-şi şteargă toate urmele. 

Ascunsa Pivniţă a Pintii s-ar deschide o dată la şapte ani, în noaptea de Înviere, la ora 12 noaptea, stând deschisă o singură oră. Aşa ar fi murit unii ghinionişti care au căutat-o...

În munţii de aici Pintea l-a ucis pe un trădător supranumit “Iuda”. Trădătorul s-ar fi înţeles cu soldaţii să li-l predea pe Pintea, pe capul căruia împăratul pusese premiu. Aflând despre trădare, Pintea l-a urmărit pe glodean şi i-a tăiat capul cu sabia, îngropându-l apoi în pădurea dintre hotarele Glodului şi Vălenilor, în locul numit ”La Zneamăn”. Mormântul său se vede şi azi şi cine trece pe acolo aruncă o bucată de lemn sau o piatră, zicând: “Aici este îngropat glodeanul care l-a vândut pe Pintea Viteazul”. Locul se află pe marginea drumului de care dintre Secătura Văleniului și Glod și e marcat cu o cruce simplă de beton.

Acest gen de mormânt, practic un tumul, apare în întreaga Eurasie încă din epoca bronzului, fiind frecvent în Scoţia (unde se numeşte “cairn”), Scandinavia, Corsica, Portugalia sau Croaţia (denumit “gromila”), obiceiul de a pune pietre pe mormânt fiind conservat în cultura evreiască până în ziua de azi.  

O legendă spune că haiducul Pintea Viteazu i-a întâlnit pe ieudeni, pe muntele Gutâi, în timp ce aceștia se chinuiau să tragă la vale lemnele viitoarei biserici Ieud-Vale (aflată la nu mai puțin de 30 km distanţă în linie dreaptă). 

Acesta, cunoscând tehnicile vrăjitoreşti, i-a pus pe toţi, împreună cu lemnele bisericii, pe o lespede mare, şi, cu ajutorul cuţitului fermecat, i-a dus pe sus până la Ieud. Se spune că acea lespede se află și azi la intrarea în biserica din Vale, servind ca treaptă.