Fusul cu ”țurgalău”

Fusul maramureșean pentru tors, veritabilă relicvă neolitică a industriei casnice textile, realizat întotdeauna manual din lemn de diverse esențe, poate fi catalogat din punctul de vedere al ornamenticii ca fiind de două feluri: simplu, respectiv ornamentat.

În cea de-a categorie intră fusurile plasate sub semnul artisticului, al căror corp (sub forma unui băț subțiat la capăt) sau prâsnel (rotița care susține firul tors) sunt uneori incizate cu semne geometrice sau chiar cu câte o inscripție.

În alte cazuri, prâsnelul este înlocuit cu un ”nod” tipic Maramureșului, adică cu un ansamblu format din 22 de mici piese, îmbinate între ele fără a se folosi adezivi ori cuie metalice sau de lemn, pe principiul sofisticatelor îmbinări prezente în regiune și la casele, porțile și, mai ales, la bisericile vechi de lemn. 

În momentul confecționării sale, în micul orificiu existent la mijlocul ”nodului” sunt introduce fie două-trei mici pietricele, fie bucăți de sticlă spartă (cu sunet mai cristalin) care, la momentul răsucirii, produc un clinchet specific, de ”țurgălău” (clopoțel). 

Fusele de acest tip erau mai demult realizate cu migală de către tinerii bărbați pentru mamele, soțiile dar mai ales pentru ”drăguțele” lor, care-și etalau apoi cadourile, cu mândrie, la șezători.

În spatele frumosului obiect se află însă, de fapt, un crud secret: această inovație le împiedica pe femei să fie cuprinse de somn în lungile nopți de iarnă, atunci când sărmanele aveau de tors imense cantități de lână sau cânepă menite a servi la confecționarea tuturor hainelor familiei, o obligație de sine înțeleasă și omniprezentă între reprezentantele sexului frumos maramureșean până prin anii 1960-1970…

Azi, fusul cu ”țurgălău” reprezintă mai ales un cunoscut și apreciat obiect decorativ, un suvenir dar și o marcă simbolică a Maramureșului, fiind confecționat de către anumiți meșteri populari.

În câteva cazuri, fusul supradimensionat a devenit și monument public, precum la Muzeul Satului din Sighet, pe Dealul Babelor din Văleni, dar și în alte câteva locuri.

Text: Teofil Ivanciuc